visul

Just another www . weblog . ro weblog

Administraţia financiară, bacalaureatul, datornicii ş.a.m.d.

Am primit pe mail textul următor

….”Suntem nevoiti sa va returnam declaratia fiscala cu rugamintea sa o revedeti si sa faceti corecturile necesare, deoarece nu putem accepta raspunsul dvs de la rubrica PERSOANE AFLATE IN INTRETINERE unde ati trecut Guvernul, Parlamentul, functionarii administratiei locale, judetene si de stat precum si cateva milioane de tigani”.

şi l-am trimis mai departe lui Marius.

Care mi-a răspuns următoarele:

Asa e… dar nu numai la noi. Italia are datorie 120% din PIB, inflatie 4,5%, SUA a reusit “egalul” datoriilor cu PIB-ul, de Irlanda nu mai zice nimeni nimic iar Grecia e de vinzare “la pachete “… o sa avem RomteleKom ? Ca acum statul grec are Romtelecom-ul… Din pacate din democratia inventata de greci a disparut sfatul batrinilor…

Eu ma uit pe Euronews si mai vad… ca-n Anglia stau la coada la demonstratii: au inceput profesorii (o fi de la strazile inguste !?) iar Anglia Germania si Franta au plasamente in bani si in Grecia… Le e frica de “la adio tu”… Ca si-n Portugalia pina si SUA are bani bagati dar nu se stie daca-i mai vad… Norocul nostru e ca avem moneda proprie si BNR regleaza functie de economic, nu de politic. Si grecii ar dori sa regleze…da’ nu mai au ce. Au vrut euro ? N-au !

Stii care e culmea ? Ca majoritatea romanilor vad solutia: Jos Boc. Sunt criticati economistii autohtoni in timp ce BOII din UE au ajuns la o datorie de 400 si ceva de miliarde de euro…sa nu mai zic de BOII americani.

Toate astea ne afecteaza, dar mai avem moneda nationala .

Nu vrem euro, nu vrem Schengen ca vin nord africanii peste noi. Asa e bine…Societatea se va regla usor: bac-ul de anul asta a dovedit-o: o pustoaica de 18 ani cu 10 la bac l-a facut pe Striblea, Dragotescu sa taca din gura: semn ca sub 50% din tineri stiu ce vor si nu mai asculta “aburelile” de la televiziuni. A spus doar atit: abia acum valorile au iesit la suprafata si vor fi apreciate.

Ca sa nu-ti mai spun ca “jurnaliste” in direct afirma ca le place “foarte TARE”…le cred ! Ce sa faca cu una moale ?

Si astea ar fi trebuit sa manince limba romana si-n somn ! Asa e cind vezi paiul altuia…

Noi ? Inca doua-trei generatii… Brucan: optimist incurabil.

N-am fost in stare sa legam Ardealul de Muntenia cu o autostrada in 20 de ani. Crezi ca apuci sa scapi de DN 1 in viata asta ? Eu nu.

Marius

 

Mi-au plăcut atît de mult rîndurile lui încît nu m-am putut abţine să nu vi le împărtăşesc şi vouă.

 

Extemporalul la aritmetică

- Rahat! mă întrerupse Haşaşian suflîndu-mi cu impertinenţă fumul de ţigară drept în ochi.

Buimăcit, usturimea mi se încîrligă în creieri. Pînă să înving lacrimile mi-a smuls foaia din mînă, fără fasoane, şi cu ţigara în colţul buzelor umflate se holbă un timp la ea pînă să priceapă că o ţine invers. S-a încruntat furios, a întors-o dar pesemne n-a observat nici o schimbare că între ochi cutele i s-au adîncit iar fruntea a început să-i vălurească.

- Rahat! repetă spre a se convinge că nu greşeşte ştiind bine, nu de azi, de ieri, că asemenea manifestări mă întimidează.

Mi-am luat ochelarii din iarbă şi i-am pus cu grijă pe şaua strîmbă a nasului.

- Iar oi fi făcut pipi-n pat azi noapte şi te-ai apucat să bolboroseşti ce visaşi pe hîrtie! Apoi, brusc exasperat: Cum dracu’ poţi să ai zece la caligrafie?!?! Mă privea suspicios pe sub sprîncenele stufoase, concentrat. Am roşit pînă în vîrful urechilor, ştiam asta după faţa care îmi ardea toată.

Băgă mîna în pantaloni, se scărpină cu voluptate şi aplecat deasupra hîrtiei încercă iar să-i dea de capăt.

Chipul i s-a limpezit şi nasul îmbîrligat spre gură începu să-i freamăte, păros, semn că-i mulţumit:

- Ia zi, ce-i aia spongios?

- Cu multe găuri, ca un burete, abia am şoptit.

- Şi stare de veghe?

- Atunci cînd eşti treaz.

M-a privit chiorîş.

- Adică io acum sînt stare de veghe?

- Da. Mi se făcuse atît de ruşine încît abia am îngăimat: …În stare de veghe…

- Cum vine aia… – se uită iar pe hîrtie – …alb clorotic?

Sîngele mi se zbătea în gît, am dat să răspund dar puterile m-au părăsit. Mă uitam la el cu gura căscată şi ochii holbaţi şi-mi venea să plîng.

Privea uluit foaia.

- Ce, ai contoare ciufulite-n piept?

Începuse să se obişnuiască şi ochii îi alergau peste rînduri, în timp ce uluiala începea să se metamorfozeze în silă.

Scuipă printre dinţi, lung şi fîşîit, ca un jet de aspersor.

- Bă… îşi duse degetul la tîmplă şi-l învîrti cu nădejde, parcă ar fi vrut să-şi înşurubeze unghia scălîmbă şi murdară în craniu. De-aia te-or fi scutit pe tine de sport.

În timp ce vorbea, chiştocul stins sălta ca o geamandură pe valuri, în ritmul fălcilor, de parcă ar fi mestecat cuvintele ca pe gumă de mestecat.

Ca o lovitură de bici un şuierat prelung mă răsturnă de pe bolovan.

La celălalt capăt al maidanului, cu mîinile vîrîte-n gură, Catone rîdea. Mai şuieră o dată, vădit satisfăcut, apoi o luă spre noi. În urma lui, cu mîinile vîrîte în buzunare pînă la coate, Mandache, Dobrovicescu şi Nichiforov îşi tîrau a lehamite picioarele spre noi, zîmbind galeş.

M-am uitat cu spaimă la Haşaşian care, cu foaia în mînă, nici nu mă băga în seamă privindu-i atent pe cei patru apropiindu-se. Fără să-şi ia ochii de la ei, rupse hîrtia fîşii, cu gesturi lungi, scrîşnite, apoi întinzînd mîna peste bordură le dădu drumul printre barele murdare de mătasea broaştei ale grătarului, în canal.

Părea dus cu gîndul aiurea.

- Ce-i aia bust? a şoptit ca prin vis.

Ceilalţi ne înconjurară fără grabă, rînjind mereu şi ochii le străluceau neplăcut.

Mi-am luat genunchii în braţe şi-am muşcat din cel drept, să nu strig de frică, încercînd clipind des să alung lacrimile din ochi şi să înăbuş durerea tot mai mare din vezică.

Mandache a întins mîna spre mine. Mi-am tras înspăimîntat capul între umeri dar el, cu un gest delicat, mi-a luat ochelarii şi de parcă ar fi umblat cu ouă şi i-a aşezat cu grijă pe vîrful nasului. Mi-am muşcat buzele pînă la sînge. Ştiam bine ce avea să urmeze, doar nu era prima dată.

Catone îşi trase cu zgomot nasul şi mucii ajunşi aproape pe buze dispărură aspiraţi în nările subţiri şi încovoiate ca un iatagan:

- Ce-ai rupt?

Haşaşian răspunse repede, prea repede, privindu-l de sus în jos, cu glas hîrîit, bolovănos şi scuipă chiştocul în rigolă. Aşa cum stătea, chircit pe piatră, părea şi mai slăbănog şi mai pirpiriu.

- Estemporalu’ la artimetică.

 

Război cu nemernica de mîţă, aikido şi venirea iernii

Veveriţa iubeşte florile. Tăticul ei iubeşte florile şi de sub mîinile lui florile cresc de parcă ar fi vrăjite. Pînă la 80 de ani a crescut flori pe balcon, flori pe care le ducea la Obor şi le vindea celor cu tarabe de prin piaţă – aceştia le vindeau apoi, la rîndul lor, cu un preţ mai mare. Completa minuscula-i pensie. Acum, trecut de 80 de ani, a renunţat la “sportul” ăsta…

Veveriţa l-a moştenit. Nu doar seamănă fizic cu tăticul ei în asemenea măsură că uneori am impresia că-l sărut pe socrul meu, da’ i-a moştenit şi “talentul” la flori… A umplut balconaşul nostru de 1,5 m pe 1 m cu flori de piatră, regina nopţii, trandafiri pitici, frezii , kale şi încă vreo trei-patru tipuri de flori ale căror nume nu le cunosc. Iar pe pervazul dormitorului tronează orhidee şi două tiburi de trandafiri japonezi , unul galben şi cu frunze lucioase şi altul roşu. Acum nu-i mai ajunge balconaşul nostru şi a trecut la terenul din faţa blocului. A răsădit o floare care se deschide doar noaptea şi ale cărei seminţe juri că sînt boabe de piper. Cum în jurul blocului îşi face veacul şi o tîrlă în continuă creştere de pisici din rasa “De tomberon” (a se pronunţa cît mai franţuzit!), uneia dintre tomberoneze i-a căşunat pe una dintre plăntuţele Veveriţei (sînt zece de toate). Şi uite aşa s-a declanşat războiul dintre Veveriţă şi “nemernica de mîţă!”

“Ce are, domnule, cu floarea mea!?” întreabă exasperată, Veveriţa, aerul încins al verii, mirosind năucitor a flori de tei. Nu-i răspunde nimeni da’ nici ea nu aşteaptă vreun răspuns. Iese pe balcon şi pîndeşte. Mîţa, la rîndul ei, s-a aşezat lîngă plăntuţă şi nu are nici o reacţie la toate ameninţările şi încercările verbale de a o goni ce vin dinspre balconul nostru. “Mă duc la ea!” “Las-o, nu faci decît să o întărîţi şi o să se răzbune pe floarea ta.” Neîncrezătoare, Veveriţa se uită la mîţa nemişcată din mijlocul spaţiului verde, oftează şi intră în casă.

A trecut mai mult de un an de cînd e în somaj. A început să fie neliniştită şi pînă la urmă mi-a spus, plîngăcioasă: “Am ajuns o întreţinută…” Am reacţionat imediat, strivind din faşă sentimentul nemeritat de vinovăţie: “Aiurea! Nu eşti o întreţinută – eşti o stăpînă de sclav! Tu stai acasă şi sclavul se duce şi munceşte şi aduce bănuţul…” Şi zîmbesc cît pot eu de larg! Mi-a ieşit: zîmbeşte şi gîndul ăsta îi place!… Ufffffffffffff…. Am scăpat! Asta îmi mai trebuia, o veveriţă cu sentimente de vinovăţie pentru faptul că a îmbătrînit şi nimeni nu o mai angajează din cauza vîrstei…

Nu se simte bine. Tiroida e dată complet peste cap. Analizele au ieşit nu proaste – foarte proaste… Hipertiroidie – de unde pînă acum avea hipo şi lua tratament pentru asta… Aşa că transpiră la greu şi mai tot timpul îi tună şi-i fulgeră…  Ştie ce şi cum şi profită: “De ce nu faci cum spun eu? De ce mă enervezi? Ştii doar în ce stare sînt!”… Mda. Ştiu. După spusele medicului specialist şansa de a deveni văduv e mare. Nu mă gîndesc la asta – e o variantă pe care nu o iau în calcul şi la care refuz să mă gîndesc. Dacă Şeful Cel Mare hotărăşte să o cheme la raport, ce pot eu face? Ce voi face într-o asemenea variantă? Nu mă interesează! Eu, cum spuneam, refuz să o iau în calcul.

Nici eu nu stau pe roze. Bătrîneţea îşi trimite soliile. La analizele anuale glicemia mi-a ieşit mare. Transpir la greu şi eu şi am mai tot timpul gura uscată. De aceea nu-mi lipseşte din buzunar cutiuţa cu bombonele tic-tac. Medicul diabetolog mi-a dat o listă cu alimentele pe care am voie să le mănînc şi cu cantităţile maxime zilnice… Mi-a dat şi o listă de analize: “Le faceţi pe 20 mai. Apoi, la începutul lui iunie, veniţi înapoi la mine, cu rezultatele analizelor.” Şi a adăugat şi “4-5 kilometri alergare uşoară zilnic”… Daaaaaaaaaaa şi marmota învelea ciocolataaaaaaaaaaaaa… “Sigur, doamna doctor!” La sfîrşitul ăsta de săptămănă am de gînd să caut lista aia de mi-a dat-o, cu mîncărurile la care am voie, ca luni, la muncă, să o scot la imprimantă , ca să pot să mă gîndesc şi să elaborez un regim. Pe care am să-l încep, probabil, undeva în jur de 1 iulie… sau 1 august… Sau, cel mai bine, 1 septembrie, odată cu noul an bisericesc! Sigur! Şi după o lună de regim – sau două… ori mai bine trei! am să mă duc, probabil, să-mi fac şi analizele alea pe care voia ea să le fac pe 20 mai… Cît priveşte alergătura…

Eu? 4-5 kilometri să alerg zilnic, de nebun, singur, pe stradă? “Nu veţi reuşi din prima zi dar va trebui să ajungeţi în scurtă vreme la 4-5 kilometri pe zi” – doamna doctor dixit… Mda. Toată viaţa am urît să alerg. Am urît alergarea. În clasele primare am fost pus să alerg, concuram mereu la echivalentul pentru pitici al alergării de 100 de metri. N-am fost niciodată în primii trei şi n-am fost niciodată în ultimii doi… Pentru mine a fost extrem de frustrant şi demobilizant să văd că alerg cu toata puterea fiinţei mele şi să păţesc ca în coşmaruri, rămînînd mereu în urma altora, niciodată primul ori măcar pe podium…

Pe cînd eram în clasa a patra primar ă au venit la şcoala noastră, din mahalaua Colentinei, cei de la cubul Dinamo căutînd copii care doreau să se înscrie la fotbal, la echipa de pitici. Era gratis. Cum toţi prietenii mei s-au înscris, m-am înscris şi eu – doar nu era să rămîn singur, să n-am cu cine să mă joc, cît ei erau la club! Am fost un an la club. Nu mi-a plăcut. Nu am reuşit niciodată să mă împac cu felul diferit în care se vede terenul din teren faţă de felul în care se vedea, filmat de sus, la televizor. Nu am reuşit niciodată să şutez ca lumea cu stîngul. Şi la dribling eram jalnic. Aşa că la selecţia de la sfîrşitul anului am rămas pe bară. Nu mi-a părut rău. Tot ce-mi mai aduc aminte din anul acela e drumul spre teren cînd mă opream la terenul de tir unde mă uitam minute în şir la cum trag la ţintă cei mari şi de unde găseam capse neexplodate pe care le culegeam ca apoi să le pun, împreună cu gaşca, pe linia de tramvai şi să ne amuzăm de cum bubuie…

În clasa a V-a am fost luat, la şcoală, la hanbal. N-am făcut mulţi purici nici acolo – nu aveam forţă de şut la poartă…

În clasa a VIII-a am fost luat la baschet, că eram înalt. Baschetul chiar mi-a plăcut. Dar nu atît de mult încît să mă zbat, odată intrat la liceu, să fac parte din echipa de baschet a liceului (dacă exista aşa ceva!).

Mai mult: din clasa a XI-a am reuşit să mă scutesc de sport! Devoram cărţile, scriam încercări literare, atît în proză cît şi în poezie, iar orele de sport mi se păreau o pierdere de vreme! Nu mai bine, decît să alergi ca tîmpitul după o băşică umflată cu aer, stai frumuşel în clasă, la căldurică ori la răcoare, şi citeşti… şi citeşti… ă? Păi sigur că da!

Da’ în clasa a XII-a am vrut, marcat de banda desenată cu Doctor Justice din Pif şi de un coleg karateka, să fac judo. Colegul karateka m-a dus la un “sensei”. Acesta a stat de vorbă cu mine şi a hotărît:

1. Nu judo, e prea violent pentru felul meu de a fi. Aikido ! (Atunci am auzit prima oară cuvîntul acesta…)

2. Mie nu îmi ia bani. (N-am înţeles niciodată de ce!)

3. Cu mine începe cu partea teoretică. (Aici am bănuielile mele de ce a hotărît aşa…) Drept pentru care mi-a dat cărţi. În franceză, trase la xerox, puţine – şi atunci, ca şi acum, nu ştiam decît limba franceză iar cărţile “de specialitate” erau, în covîrşitoare majoritate, în engelză.

După ce am citit tot ce mi-a putut da, am început antrenamentele. Pe parcursul lor am învăţat lucruri interesante atît despre mine cît şi despre artele marţiale, sensei-ul făcînd mereu paralele cu alte arte marţiale.

Doar că totul s-a terminat cînd nici nu începuse bine. L-am întrebat la sfîrşitul celei de a patra şedinţe în cît timp voi ajunge să pot aplica ce mă învaţă el într-o situaţie neprevăzută, reală, din viaţă. “În 15 ani”. Peste cîţiva ani am întrebat un campion naţional de judo acelaşi lucru.  Mi-a răspuns “Zece ani”. “Dar mie sensei-ul mi-a spus 15″. “Păi eu am spus cu aproximaţie. El te cunoştea şi atunci a spus în funcţie de capacităţile tale”… Să revin la poveste. În clipa aia am fost prost. Tălîmb de-a dreputul! Un puşti grăbit, cum sînt puştii – care îşi doresc totul şi nu doar atît, ci acum, în clipa asta!… Aşa că i-am spus: “Hei, stai o clipă! Păi eu nu aikidoka vreau să devin! Eu am alte planuri cu viaţa mea! Paaaaaaaaaaaaa!” Un idiot – asta am fost! În cele 6 întîlniri pe care le-am avut am învăţat despre mine şi despre lume şi despre viaţă cît nu aveam să reuşesc să învăţ, pe piele proprie, la “şcoala vieţii” în ani de zile!… Acum cîţiva ani, antrenorul de judo al studenţilor din Academia Navală mi-a zis că nici acum, dacă mă apuc, nu e tîrziu… Mda. Să înveţi nu e tîrziu niciodată.

Pe unde m-am uitat pe net, peste tot spune că ajută sportul, mişcarea… Poate că reuşesc zilele astrea să încep… Dacă apuc să încep, restul vine de la sine. Începutul e greu…

Azi a ieşit la piaţă, să ia program teve iar la întoarcere i s-a făcut rău – durere de cap… Probabil a deocheat-o cineva. Eu nu ştiu să descînt de deochi. Bunica ştia – m-a descîntat cînd eram copil, dar şoptea şi spunea repede, n-am reţinut decît “să-i crape ţîţele”… Nici ea nu ştie să descînte de deochi. Aşa că m-a pus să-i ţin mîna pe frunte şi să spun Tatăl nostru de 7 ori. M-am conformat da’ nu i-a ajutat foarte mult… A zăcut toată ziua…

Se apropie iarna vieţilor nostre şi începe să-mi fie frică…

 

Petre Ţuţea

Prin însăşi ordinea ei ideologică, democraţia îl obligă pe idiotstea alături de geniu şi să-i poată zice: ce mai faci, frate ?

Un roman laureat al premiului Nobel pentru pace!

http://www.antena3.ro/images/articole/artid_1255081083.jpg

In 1985 românii trăiau exagerarile epocii de aur impuse de regimul Ceauşescu. Deşi în ţară sărăcia era lucie, aspiraţiile lui Nicolae Ceauşescu nu ţineau deloc cont de această stare de fapt. În ciuda alimentelor date pe cartelă, a întreruperilor repetate de curent electric, a lipsei căldurii din apartamente, Ceauşescu spera în acea perioadă să obţină nici mai mult nici mai puţin decât Premiul Nobel pentru Pace… Se făcuseră toate demersurile în acest sens. În acest context, decernarea acestui premiu era aşteptată cu mare interes de clasa conducătoare. Şi, surpriză! România câştigă, într-adevăr, Premiul Nobel ! Şi încă o surpriză: nicidecum pentru Nicolae Ceauşescu!….

In acel an Premiul Nobel pentru pace a fost decernat organizaţiei “International Physicians for the Prevention of Nuclear War” (în traducere, “Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear“). Trei persoane erau liderii acestei organizaţii mondiale: un rus, un american şi un român! Nu era un român emigrant, care fugise din tara, ci un român care trăia în România condusă de Nicolae Ceauşescu. Numele său este IOAN MORARU (foto) şi, spre jena naţiunii noastre uneori nerecunoscătoare, a rămas încă (şi astăzi, după eliberare) un ilustru necunoscut printre compatrioţii săi. După ce a primit celebra distincţie, a intrat rapid într-un con de umbră, regimul de atunci neputând ierta şi trece cu vederea că alt român “i-a furat premiul lui Ceauşescu..” Câţi ati auzit de el?

Ioan Moraru, un laureat Nobel în anonimat, a murit în 1989, doar cu trei zile înainte de 22 decembrie, dar a apucat să rămână în conştiinţa studenţilor săi şi a colegilor cu care şi-a împărţit pasiunea pentru medicină…. Domnia sa a continuat munca de cercetare începută de Victor Babeş în domeniul anatomiei patologice, remarcându-se prin numeroase descoperiri de profil. A condus Institutul de Anatomie Patologică din Bucureşti, în acest loc unul din amfiteatre purtându-i acum numele.

Premiul Nobel pentru Pace primit la Oslo, în 1985, Moraru l-a împărţit cu doi colegi: un rus şi un american. Este vorba de Mihail Kuzin, din fosta URSS şi Bernard Lown, din SUA. Dintre cei trei, el a fost singurul despre care nu s-a ştiut nimic în ţara sa în acel an, ceilalţi doi fiind, evident, ovaţionaţi de compatrioţi. Cei trei se cunoşteau din anii ’60 şi, numai LA INITIATIVA LUI MORARU, ei  au decis să înfiinţeze o Organizaţie mondială pentru prevenirea războiului nuclear. Cu atât mai mare este meritul acestui savant român, ajuns la conducerea acestei Organizaţii, în condiţiile în care el nu a reuşit în România de atunci să înfiinţeze o filială a acesteia şi la Bucureşti, deşi încercase aşa ceva.

Ioan Moraru s-a născut în 1927, La Dârlos, lângă Mediaş, cei de aici fiind printre puţinii români care ştiu că un sătean de-al lor a luat marele Premiu Nobel . Ce păcat! De altfel, Ioan Moraru este singurul român laureat al Premiului Nobel care s-a născut şi a trăit în România. Ceilalţi laureaţi: George Emil Palade, medic şi om de ştiinţă american, născut în România, specialist în biologia celulară, a primit premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1974, pe care l-a împărţit cu Albert Claude şi Christian de Duve. Elie Wiesel , un scriitor evreu american originar din Sighetu Marmaţiei, supravieţuitor al Holocaustului, a primit Nobelul pentru Pace în 1986.. Herta Muller , născută în Banat, a câştigat în 2009 Premiul Nobel pentru Literatură pentru Germania .



Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro