Veveriţa iubeşte florile. Tăticul ei iubeşte florile şi de sub mîinile lui florile cresc de parcă ar fi vrăjite. Pînă la 80 de ani a crescut flori pe balcon, flori pe care le ducea la Obor şi le vindea celor cu tarabe de prin piaţă – aceştia le vindeau apoi, la rîndul lor, cu un preţ mai mare. Completa minuscula-i pensie. Acum, trecut de 80 de ani, a renunţat la “sportul” ăsta…
Veveriţa l-a moştenit. Nu doar seamănă fizic cu tăticul ei în asemenea măsură că uneori am impresia că-l sărut pe socrul meu, da’ i-a moştenit şi “talentul” la flori… A umplut balconaşul nostru de 1,5 m pe 1 m cu flori de piatră, regina nopţii, trandafiri pitici, frezii , kale şi încă vreo trei-patru tipuri de flori ale căror nume nu le cunosc. Iar pe pervazul dormitorului tronează orhidee şi două tiburi de trandafiri japonezi , unul galben şi cu frunze lucioase şi altul roşu. Acum nu-i mai ajunge balconaşul nostru şi a trecut la terenul din faţa blocului. A răsădit o floare care se deschide doar noaptea şi ale cărei seminţe juri că sînt boabe de piper. Cum în jurul blocului îşi face veacul şi o tîrlă în continuă creştere de pisici din rasa “De tomberon” (a se pronunţa cît mai franţuzit!), uneia dintre tomberoneze i-a căşunat pe una dintre plăntuţele Veveriţei (sînt zece de toate). Şi uite aşa s-a declanşat războiul dintre Veveriţă şi “nemernica de mîţă!”
“Ce are, domnule, cu floarea mea!?” întreabă exasperată, Veveriţa, aerul încins al verii, mirosind năucitor a flori de tei. Nu-i răspunde nimeni da’ nici ea nu aşteaptă vreun răspuns. Iese pe balcon şi pîndeşte. Mîţa, la rîndul ei, s-a aşezat lîngă plăntuţă şi nu are nici o reacţie la toate ameninţările şi încercările verbale de a o goni ce vin dinspre balconul nostru. “Mă duc la ea!” “Las-o, nu faci decît să o întărîţi şi o să se răzbune pe floarea ta.” Neîncrezătoare, Veveriţa se uită la mîţa nemişcată din mijlocul spaţiului verde, oftează şi intră în casă.
A trecut mai mult de un an de cînd e în somaj. A început să fie neliniştită şi pînă la urmă mi-a spus, plîngăcioasă: “Am ajuns o întreţinută…” Am reacţionat imediat, strivind din faşă sentimentul nemeritat de vinovăţie: “Aiurea! Nu eşti o întreţinută – eşti o stăpînă de sclav! Tu stai acasă şi sclavul se duce şi munceşte şi aduce bănuţul…” Şi zîmbesc cît pot eu de larg! Mi-a ieşit: zîmbeşte şi gîndul ăsta îi place!… Ufffffffffffff…. Am scăpat! Asta îmi mai trebuia, o veveriţă cu sentimente de vinovăţie pentru faptul că a îmbătrînit şi nimeni nu o mai angajează din cauza vîrstei…
Nu se simte bine. Tiroida e dată complet peste cap. Analizele au ieşit nu proaste – foarte proaste… Hipertiroidie – de unde pînă acum avea hipo şi lua tratament pentru asta… Aşa că transpiră la greu şi mai tot timpul îi tună şi-i fulgeră… Ştie ce şi cum şi profită: “De ce nu faci cum spun eu? De ce mă enervezi? Ştii doar în ce stare sînt!”… Mda. Ştiu. După spusele medicului specialist şansa de a deveni văduv e mare. Nu mă gîndesc la asta – e o variantă pe care nu o iau în calcul şi la care refuz să mă gîndesc. Dacă Şeful Cel Mare hotărăşte să o cheme la raport, ce pot eu face? Ce voi face într-o asemenea variantă? Nu mă interesează! Eu, cum spuneam, refuz să o iau în calcul.
Nici eu nu stau pe roze. Bătrîneţea îşi trimite soliile. La analizele anuale glicemia mi-a ieşit mare. Transpir la greu şi eu şi am mai tot timpul gura uscată. De aceea nu-mi lipseşte din buzunar cutiuţa cu bombonele tic-tac. Medicul diabetolog mi-a dat o listă cu alimentele pe care am voie să le mănînc şi cu cantităţile maxime zilnice… Mi-a dat şi o listă de analize: “Le faceţi pe 20 mai. Apoi, la începutul lui iunie, veniţi înapoi la mine, cu rezultatele analizelor.” Şi a adăugat şi “4-5 kilometri alergare uşoară zilnic”… Daaaaaaaaaaa şi marmota învelea ciocolataaaaaaaaaaaaa… “Sigur, doamna doctor!” La sfîrşitul ăsta de săptămănă am de gînd să caut lista aia de mi-a dat-o, cu mîncărurile la care am voie, ca luni, la muncă, să o scot la imprimantă , ca să pot să mă gîndesc şi să elaborez un regim. Pe care am să-l încep, probabil, undeva în jur de 1 iulie… sau 1 august… Sau, cel mai bine, 1 septembrie, odată cu noul an bisericesc! Sigur! Şi după o lună de regim – sau două… ori mai bine trei! am să mă duc, probabil, să-mi fac şi analizele alea pe care voia ea să le fac pe 20 mai… Cît priveşte alergătura…
Eu? 4-5 kilometri să alerg zilnic, de nebun, singur, pe stradă? “Nu veţi reuşi din prima zi dar va trebui să ajungeţi în scurtă vreme la 4-5 kilometri pe zi” – doamna doctor dixit… Mda. Toată viaţa am urît să alerg. Am urît alergarea. În clasele primare am fost pus să alerg, concuram mereu la echivalentul pentru pitici al alergării de 100 de metri. N-am fost niciodată în primii trei şi n-am fost niciodată în ultimii doi… Pentru mine a fost extrem de frustrant şi demobilizant să văd că alerg cu toata puterea fiinţei mele şi să păţesc ca în coşmaruri, rămînînd mereu în urma altora, niciodată primul ori măcar pe podium…
Pe cînd eram în clasa a patra primar ă au venit la şcoala noastră, din mahalaua Colentinei, cei de la cubul Dinamo căutînd copii care doreau să se înscrie la fotbal, la echipa de pitici. Era gratis. Cum toţi prietenii mei s-au înscris, m-am înscris şi eu – doar nu era să rămîn singur, să n-am cu cine să mă joc, cît ei erau la club! Am fost un an la club. Nu mi-a plăcut. Nu am reuşit niciodată să mă împac cu felul diferit în care se vede terenul din teren faţă de felul în care se vedea, filmat de sus, la televizor. Nu am reuşit niciodată să şutez ca lumea cu stîngul. Şi la dribling eram jalnic. Aşa că la selecţia de la sfîrşitul anului am rămas pe bară. Nu mi-a părut rău. Tot ce-mi mai aduc aminte din anul acela e drumul spre teren cînd mă opream la terenul de tir unde mă uitam minute în şir la cum trag la ţintă cei mari şi de unde găseam capse neexplodate pe care le culegeam ca apoi să le pun, împreună cu gaşca, pe linia de tramvai şi să ne amuzăm de cum bubuie…
În clasa a V-a am fost luat, la şcoală, la hanbal. N-am făcut mulţi purici nici acolo – nu aveam forţă de şut la poartă…
În clasa a VIII-a am fost luat la baschet, că eram înalt. Baschetul chiar mi-a plăcut. Dar nu atît de mult încît să mă zbat, odată intrat la liceu, să fac parte din echipa de baschet a liceului (dacă exista aşa ceva!).
Mai mult: din clasa a XI-a am reuşit să mă scutesc de sport! Devoram cărţile, scriam încercări literare, atît în proză cît şi în poezie, iar orele de sport mi se păreau o pierdere de vreme! Nu mai bine, decît să alergi ca tîmpitul după o băşică umflată cu aer, stai frumuşel în clasă, la căldurică ori la răcoare, şi citeşti… şi citeşti… ă? Păi sigur că da!
Da’ în clasa a XII-a am vrut, marcat de banda desenată cu Doctor Justice din Pif şi de un coleg karateka, să fac judo. Colegul karateka m-a dus la un “sensei”. Acesta a stat de vorbă cu mine şi a hotărît:
1. Nu judo, e prea violent pentru felul meu de a fi. Aikido ! (Atunci am auzit prima oară cuvîntul acesta…)
2. Mie nu îmi ia bani. (N-am înţeles niciodată de ce!)
3. Cu mine începe cu partea teoretică. (Aici am bănuielile mele de ce a hotărît aşa…) Drept pentru care mi-a dat cărţi. În franceză, trase la xerox, puţine – şi atunci, ca şi acum, nu ştiam decît limba franceză iar cărţile “de specialitate” erau, în covîrşitoare majoritate, în engelză.
După ce am citit tot ce mi-a putut da, am început antrenamentele. Pe parcursul lor am învăţat lucruri interesante atît despre mine cît şi despre artele marţiale, sensei-ul făcînd mereu paralele cu alte arte marţiale.
Doar că totul s-a terminat cînd nici nu începuse bine. L-am întrebat la sfîrşitul celei de a patra şedinţe în cît timp voi ajunge să pot aplica ce mă învaţă el într-o situaţie neprevăzută, reală, din viaţă. “În 15 ani”. Peste cîţiva ani am întrebat un campion naţional de judo acelaşi lucru. Mi-a răspuns “Zece ani”. “Dar mie sensei-ul mi-a spus 15″. “Păi eu am spus cu aproximaţie. El te cunoştea şi atunci a spus în funcţie de capacităţile tale”… Să revin la poveste. În clipa aia am fost prost. Tălîmb de-a dreputul! Un puşti grăbit, cum sînt puştii – care îşi doresc totul şi nu doar atît, ci acum, în clipa asta!… Aşa că i-am spus: “Hei, stai o clipă! Păi eu nu aikidoka vreau să devin! Eu am alte planuri cu viaţa mea! Paaaaaaaaaaaaa!” Un idiot – asta am fost! În cele 6 întîlniri pe care le-am avut am învăţat despre mine şi despre lume şi despre viaţă cît nu aveam să reuşesc să învăţ, pe piele proprie, la “şcoala vieţii” în ani de zile!… Acum cîţiva ani, antrenorul de judo al studenţilor din Academia Navală mi-a zis că nici acum, dacă mă apuc, nu e tîrziu… Mda. Să înveţi nu e tîrziu niciodată.
Pe unde m-am uitat pe net, peste tot spune că ajută sportul, mişcarea… Poate că reuşesc zilele astrea să încep… Dacă apuc să încep, restul vine de la sine. Începutul e greu…
Azi a ieşit la piaţă, să ia program teve iar la întoarcere i s-a făcut rău – durere de cap… Probabil a deocheat-o cineva. Eu nu ştiu să descînt de deochi. Bunica ştia – m-a descîntat cînd eram copil, dar şoptea şi spunea repede, n-am reţinut decît “să-i crape ţîţele”… Nici ea nu ştie să descînte de deochi. Aşa că m-a pus să-i ţin mîna pe frunte şi să spun Tatăl nostru de 7 ori. M-am conformat da’ nu i-a ajutat foarte mult… A zăcut toată ziua…
Se apropie iarna vieţilor nostre şi începe să-mi fie frică…
