visul

În anul I de liceu, la nici o lună
de la începerea anului şcolar, m-am dus la şedinţa cenaclului liceului.
De unde să fi ştiut, atunci, că acolo voi întîlni prima fată pe care am
sărutat-o în viaţa mea, primele iubiri fără speranţă şi majoritatea
celor mai buni prieteni, ba pînă şi pe viitorul naş de cununie…?

Dar asta e altă poveste. Corina nu era din liceul nostru ci prietena
cea mai bună a uneia dintre poetele care au citit atunci, în prima
şedinţă. Visa să dea la arte plastice şi atunci cînd am primit o
cămăruţă numai a noastră, a cenaclului, deasupra cabinetului medical, a
venit şi ne-a pictat geamurile în stil power flower… Am devenit
repede camarazi buni, atît de buni că ne-am făcut fraţi de cruce. Are
un frate mai mic dar atunci cînd îi dădeam telefon şi răspundea mama ei o auzeam
pe aceasta
strigînd-o: “Corina! Frate-tău la telefon!”… Era sora pe care mi-o
dorisem mereu şi ne înţelegeam de minune.

Mai trec aproape 3 ani şi, într-un final glorios, intru şi eu la facultate iar
soţia naşte băiatul!

Eram  fericit!  Îmi  iubeam  soţia  ca  pe  ochii  din  cap.

Şi într-o zi, mă sună Corina. Veselă, mă anunţă că merge cu părinţii la
o premieră la teatru în seara zilei respective şi au un bilet în plus
şi mă invită şi pe mine. “A, perfect, eu intru cu carnetul de student
şi cu biletul intră soţia mea!” Şi stabilim să ne întîlnim în faţa
teatrului înainte de spectacol. Îi spun soţiei dar nu trece jumătate de
oră (cred că doar un sfert de ceas) şi sună iar telefonul. Tot Corina.
Că îi pare rău, dar a sosit o rudă  din provincie şi nu o pot lăsa
singură acasă… “Nu-i nimic.” zic eu. Dar mi s-a pus pata – “Aha, dacă
merge şi soţia mea, apare ruda din provincie, nu?” Şi din clipa aceea
am rupt orice relaţie cu Corina. Fără să-i spun însă asta vreodată. Dar
n-am mai dat telefon, n-am mai fost de găsit la telefon… Nici nu era
greu – dimineaţa cu copilul, seara la facultate, noaptea la muncă… Au
trecut anii. Din cînd în cînd o mai sunam pe mama ei şi mai vorbeam cu
ea. Aşa am aflat că s-a căsătorit, că are un băiat. Că a făcut cancer
la sîn. Dar nici măcar vestea asta nu m-a făcut s-o iert pentru
povestea cu biletul la teatru. O întîlnesc o dată la scările rulante
din pasajul de trecere între staţia de metrou Unirii 1 şi 2 – ea urca,
eu coboram. S-a bucurat: “Să-mi dai un telefon!” “Da, da!” i-am
răspuns, ştiind că n-o să-i dau nici un telefon, căci n-o iertasem.
Apoi mama ei mi-a spus că a mers la Valeriu Popa şi a scăpat de
cancerul la sîn. Am mai întîlnit-o o dată tot acolo, tot aşa, ea urca
cu scările rulante, eu coboram – “Sună-mă, hai, te rog, fă-mi o
vizită!” “Da, sigur că da!” am minţit iar. Apoi, într-o sîmbătă
dimineaţa de ianuarie, am fost să iau nişte bani de la cineva şi după
ce i-am luat am ajuns în piaţa de unde trebuia să iau metroul spre
casă. Era ora 9, o zi superbă, cu soare şi cer albastru, călduţ, fără
fir de zăpadă, eram cu burtica plină, cu bani în buzunar, n-aveam nimic
de făcut, nu mă aştepta nimeni acasă şi atunci mi-am zis, că tot era
blocul pe partea cealaltă a străzii “Ce-ar fi să fac o vizită
părinţilor Corinei?” ok. “Dar dacă e Corina în vizită la ei?” O clipă
am stat în cumpănă, apoi mi-am zis: “Ei, şi? Nu contează. Asta e.” Şi
m-am dus. A deschis mama ei. Nu m-a recunoscut – să fi fost cel puţin
15 ani de cînd nu mai trecusem pragul acelui apartament. S-a bucurat
mult şi m-a invitat înăuntru. Am rămas şocat! În afară de televizor, în
apartament nu se schimbase nimic! Parcă ieri, în clasa a zecea fiind,
plecasem de aici! Un sentiment extraordinar de bine – în lumea asta, în
care totul dispare din ce-a fost şi doar memoria ta mai păstrează ce a
fost, ca în nuvela lui Bohumil Hrabal, un astfel de loc e o minune.
Cînd am vizitat apartamentul am costatat că se schimbase şi camera ei
de pe vremuri – se zugrăvise şi urmele de paşi pe care le pictase pe
perete pornind de jos şi oprindu-se pe tavan, de-o parte şi de alta a
lămpii, nu mai erau. În rest era exact la fel. Am fost servit cu
prăjiturele şi am aflat că tatăl Corinei a murit. Am vorbit de una, de
alta şi am rugat-o să-mi arate o fotografie recentă a Corinei. Mi-a
adus o fotografie alb-negru. Aproape neschimbată. M-am mirat. Am vorbi
de băiatul meu, de băiatul Corinei. Apoi, la un moment dat, vorbind de
Corina, a folosit timpul trecut. “Staţi o clipă, e vorba de soţul
dumneavoastă, nu?” am spus presupunînd o confuzie de om în vîrstă. M-a
privit ciudat: “Cum, nu ştii?” “Ce să ştiu, doamnă?” “Păi Corina a
murit acum patru ani!” Adică la cîteva – puţine – luni după ce o
întîlnisem ultima dată, pe scările rulante, ea urcînd, eu coborînd. Am
simţit că se prăbuşeşte ceva în mine, ochii mi s-au umplut de lacrimi
şi-am început să plîng cum n-am plîns nici cînd a murit mama…

A doua zi am căutat aproape o oră, singur, prin cimitir, pînă am găsit
mormîntul ei, un mormînt străin, unde a fost pusă în grabă, în lipsă de
altceva… Şi i-am cerut iertare.

Nici azi nu ştiu – şi n-am să ştiu niciodată, căci mama ei n-are cum să
ţine minte un asemenea amănunt – dacă într-adevăr, atunci, a sosit la
ei o rudă din provincie sau nu. Şi chiar dacă n-ar fi sosit – cînd
ne-am întîlnit pe scările rulante eram divorţat de 11 ani de prima
soţie – aş fi putut-o ierta…

Cît de rău şi monstru şi inimă de piatră poate fi un om încît să nu
ierte ani de zile o greşeală care nici măcar nu s-a obosit să afle dacă
era adevărată sau nu?

Poate Corina m-a iertat. Sper, într-o zi, să ajung şi eu să mă iert pe mine însumi…