visul

Mîine
plec la mare. O să mă uit după toate puştoaicele întîlnite
în cale încercînd s-o recunosc pe PuStoAik, o să
încerc să-l îmbăt pe Contrasens, o să stau o zi
întreagă în parcul acvatic din Mamaia, o să trec să
văd casa noua a Cristinei şi a lui Radu – asta o altă zi şi o
zi voi vorbi puţin, ascultîndu-l pe Traian vorbindu-mi de
servăre, haştemeleuri, coduri sursă şi alte chinezării de felul
acestra ce-l pasionează. O zi dus, o zi întors – se fac 6
zile. Aşa că îmi mai rămîne şi mie o zi de stat pe
plajă şi citit – i-am promis lui Călin că în concediul
acesta îi termin cartea. Nu iau camera video cu mine, poate
doar un aparat de fotografiat dacă Mîţa (să-mi trăiască,
azi împlineşte 24 de ani!) mi-l împrumută pe al ei –
măcar pe cel cu film, dacă nu pe cel digital. Regret că aseară am
adormit înainte să văd sfîrşitul filmului Naşul I (nu
l-am văzut niciodată, nici celelalte episoade ale trilogiei). Poate
în seara asta, deşi mîine am tren devreme, reuşesc să
nu adorm înainte de terminarea părţii a doua. Şi că tot
sînt la filme. În timp ce îi scriam un mail mă
sună Maitre Marian şi mă întreabă dacă nu am cumva Piesă
neterminată pentru pianină mecanică “l-am văzut de vreo 16
ori şi nu-l am, îmi face bine să-l mai văd din cînd în
cînd”. Eu l-am văzut de peste 30 de ori la cinema. Cînd
a ieşit pe ecrane, am intrat la Patria la primul spectacol, să-l
văd, apoi am ieşit şi mi-am luat iar bilet la următorul spectacol
şi tot aşa pînă s-a închis cinematograful… Îl
am. Pe casetă VHS, o copie cam proastă, de pe tvr, dar e mai
mult decît nimic. Cînd mă întorc se laudă (de
cîţiva ani se tot laudă cu asta!) că îmi face o
vizită. Poate de data asta, că are şi un interes, se va ţine de
cuvînt.

Cînd mă întorc, săptămîna de concediu care mi-a
mai rămas, o să stau în casă (dacă scap de asalturile
Veveriţei care are şi ea concediu şi o să vrea să mai bîntuim
prin stînga şi prin drepata) şi descarc în computer şi
montez casetele ce-şi aşteaptă rîndul – nunţi de
prieteni, botezuri şi ruperi de turte de fini, sărbătoriri de
absolvenţă de copiii de prieteni, casetele VHS cu Ursache de la 4
ani pînă spre azi, casetele cu Tata, cu Mama – o grămadă
de treabă de amorul artei. Matrox şi Premier Pro nu fac nici pe
departe cît un AVID da’ unde nema putirinţa ce mai chichirez
gîlceava! Fac şi eu ce pot. Jurnalul post factum rămîne
pe altă dată. Şi apropos de asta, am fost sîmbătă cu
Ursache la sală – am fost 15! (i-am şi spus: “A auzit gaşca
de la tine că vine şi taică-tu şi a dat năvală, nu?”) S-a
început cu Hoţii şi Vardiştii – n-am ţinut pasul, ecranul
mult prea mare, boxe ori căşti nema, ameţeam şi mi se făcrea
greaţă aşa că am renunţat şi am intrat în Wordkraft cu
ei. În 7 ore doar 3 jocuri, la sfîrşit iar Hoţii şi
Vardiştii pour la bon bouche şi hai acasă. Clar, cel puţin un an
de zile nu mai merg pe la sală. Heros III nu aveau. Cu două ore
înainte de a pleca m-am dus să fac pipi. Înainte de a
pleca am fost din nou (că aveam drum lung pînă acasă) şi în
bazinul closetului plutea o seringă subţire, de unică folosinţă.
N-a fost nici unul din gaşcă, toţi aveam mîncei scurte, s-ar
fi văzut iar în sală mai erau şi alţii, mai rămăseseră
vreo 4 cînd noi am plecat. Eu în locul puştiului care
supraveghea sala m-aş fi temut. Caius Pupus m-a sunat şi m-a
ameninţat că atunci cînd mă întorc face cinste cu o
fasole la Waterloo. De acord, da’ să fie mai pe seară dacă vor
ţine căldurile tot aşa pînă atunci. Oare Zeiţa s-o fi
întors din Grecia? S-a lăudat că mă sună cînd revine
– dar de!… Am încercat s-o sun de ziua ei şi n-am reuşit.
Nu o fi activat opţiunea care îţi permite să fii sunat cînd
eşti în afara ţării…

Mă uit şi nu-mi vine a crede. Peste unsprezece mii de accesări ale
blog-ului ăsta? Probabil jumătate sînt ale mele. Şi tot e
mult. După cîte comentarii există, n-aş fi zis. Am scăpat
de un abonat – bănuiesc că este homosexualul de-şi spunea
“Masculin”(să fie sănătos şi să n-aibe parte de SIDA,
cum ar merita de altfel). Am fost de două ori la viaţa mea agresat
de homosexuali, lui Ursache i s-au făcut avansuri în plină
zi, în pasajul Universităţii (nici azi nu pricep cum nu i-a
plecat instantaneu pumnul, el are sînge fierbinte şi mîna
legată direct de creier, nu ca mine) aşa că repet cuvintele lui
Paul Claude: pentru toleranţă există case speciale! (la noi, slavă
Domnului! Interzise). Mă întreb pe unde o fi Fîntîna
cu apă sfîntă… O fi aici? O fi în cutiile cu cărţi?
Să vedem. Poate dau de ea. Mi-e dor să o recitesc… Mi-e dor de
părinţi şi de Bunica…

„- E ceva ciudat –
ceva la care nu m-am gîndit niciodată, îi spuse Deborah
doctoriţei Fried, şi anume faptul că evreii au propria lor
formă de intoleranţă. N-am
cunoscut niciodată pe cineva care să nu fie evreu şi nu
am avut niciodată încredere deplină în cineva care nu
era evreu. Doctorul Hill,
mediucl cel nou, şi Carla sînt protestanţi, Helene e
catolică, şi domnişoara Coral are un soi de formaţie baptistă
fanatică…”
- Şi?
- Şi, chestia e că făceam ceva nostim în mintea mea. Le făceam evreice pentru ca să-mi poată fi apropiate.
- Cum făcei asta?
- Păi, e ceva mai mult decît să uiţi că sînt
păgîni – cei despre care ni s-a spus totdeauna că te
trădează pînă la urmă. Mai trebuie să şi uit că nu sînt
evrei. Ieri, Carla m-a întrebat ce cred despre cineva, şi
i-am spus: „Îl ştii pe tipul ăla – vrea să fie un
individualist, aşa că plînge cît e Purimul de lung.”
A rămas cu ochii ţintă la mine, surprinsă, şi mi-a trebuit
foarte multă vreme să-mi dau seama că nu avea cum să înţeleagă
ce-am spus fiindcă nu este evreică.
- Poţi să-i laşi să fie ceea ce sînt şi să fii ceea ce
eşti, şi totuşi să continui să-i iubeşti?
- Spitalul mi-a dăruit capacitatea asta, spuse Deborah încet.
Cînd eşti ţicnit, nu prea mai contează că eşti un ţicnit
de evreu sau un ţicnit de penticostal…

Gîndurile doctoriţei Fried se abătură pentru o clipă
la un articol pe care îl scrisese o dată şi în care
discuta problema felului în care un medic trebuie să îi
spună unui pacient însănătoşit că sănătatea lui
nou-născută trebuie să înfrunte simptomele de nebuie din
lume.”

Citat din „Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri”
de Hannah Green, traducere şi postfaţă Nicolae Balotă, editura
Trei, 2006.

Am cumpărat biletele de tren pentru la mare. Sala agenţiei de
bilete din Brezoianu era aproape pustie. Bulevardul cinematografelor
şi el aproape pustiu. Unde e marea de lume de pe bulevard şi din
agenţie d’antan?

În pasajul universităţii, în vitrina unuia dintre
anticariate, deja, „Nu ţi-am promis niciodată o grădină de
trandafiri”. Mda. Poate pentru cei ce n-au fost nici în Yr,
nici într-o Secţie D., e neinteresantă.

„Şi
de data aceasta, la fel ca de sute de ori înainte, se afla
între adevărul unei persoane şi un altul, minunîndu-se
cît de diferite erau chiar şi atunci cînd existau
dragoste şi experienţa comună a atîtor ani.”

„În
anumite privinţe, realitatea era o împărăţie la fel de
personală ca şi Yr-ul.”

„Sănătatea
nu e doar absenţa bolii.”

Din
ce-mi povestise Andrei despre carte reţinusem faptul că „fata îi
spune unui gardian că singura diferenţă dintre ei e dată de 5
centimetri de cheie.” Am aşteptat cu înfrigurare şi teamă
să întîlnesc afirmaţia respectivă şi cînd am
întîlnit-o am descoperit că avea un cu totul alt înţeles
decît cel pe care Andrei îl lăsase să reiasă din
cuvintele respective. Dacă n-ar fi fost Andrei nici nu le-aş fi
remarcat, în contextul în care erau spuse. Îmi vin
în minte şi textele literare ale lui Andrei. Cînd mi le
citea mi se păreau extraordinare, fascinante. I le-am bătut la
maşină. Peste cîţiva ani, după despărţire, dînd
peste ele întîmplător şi recitindu-le, am rămas cu
gura căscată constatînd cît erau de slabe. Andrei o
lăsase baltă, era mult prea inteligent şi lucid să nu realizeze,
în ciuda protestelor mele de atunci, că n-are rost să
continue.

M-am
tot întrebat cum s-a documentat scriitoarea. Prea ştia lucruri
din interior. Apoi, în postfaţă am aflat că soţul ei e
psihoterapeut. Aha mi-am spus, iată cum se explică. Dar faptul că
în privinţa originilor bolii, a relaţiei cu familia, nu merge
prea departe, lasă lucrurile undeva la jumătate – sau chiar mai
puţin de jumătate, mă făcea să-mi spun că mda, nu e totuşi o
scriitoare extraordinară. Doar că în postfaţă scrie mai
departe că romanul este o autobiografie romanţată. A stat 3 ani în
spitalul de psihiatrie – 1948-1951 – şi pînă şi numele
doctoriţei e aproape acelaşi cu al doctoriţei reale. Şi atunci am
înţeles.

Trecuseră
4 ani de la prima internare la agitaţi cînd, în spital
din nou, de data asta pentru 4 luni (tuberculoza cere timp pentru
vindecare), am reuşit să scriu „Fîntîna cu apă
sfîntă/nu mai curge prin noi”, relatînd în
rîndurile textului respectiv o parte din experienţa trăită
în spital. Îmi amintesc foarte bine cît de
chinuitor a fost, zile în şir pentru cîteva rînduri
– şi cît de uşurat şi eliberat m-am simţit cînd am
reuşit să termin.

Aşa
că o înţeleg. Înţeleg de ce povestea familiei e
incompletă, de ce cauzele bolii rămîn totuşi undeva, în
ceaţa amintirilor nespuse.

Balotă
afirmă „Boala psihică, ne spune Deborah/Joanne Greenberg [Hannah
Green], este semnul unei personalităţi puternice care a fost
zdrobită la începuturile sale”. Afirmaţia e COMPLET FALSĂ.
E falsă pînă şi pentru Deborah – nu mai vorbesc de alţii!

Tot
Balotă afirmă că „schizofrenicii văd totul în alb-negru
şi cenuşiu”. Oare aşa să fie? Habar n-am. Tot ce pot să spun
este că în perioada aceea – începînd cu anul I
de liceu – visam alb-negru ceea ce nu mă împiedica să ştiu
că omul din vis purta o cămasă albastră (chiar dacă eu visam
alb-negru) iar petele erau ruginii sau galbene.

Şi
spitalul e edulcorat. Firesc. Prietenia cu doctoriţa a autoarei,
soţul psihiatru. Cînd te gîndeşti că a fost publicat
în 1964 înţelegi totuşi cît curaj a trebuit să
aibă să scrie şi atît cît a scris. Mult. Foarte mult.

Nici
după atîţia ani nu mă simt în stare să revin asupra
zilelor acelora. Pot vorbi despre coşmaul trăit cu ochii deschişi,
coşmar din care nu puteam evada decît în somn, uneori,
coşmar din care nu te poţi trezi căci eşti treaz, dar să scriu
despre el încă nu pot. Şi eu, cum spunea doctorul Vianu, am
fost un caz marginal. Cu toate astea a trebuit să fiu retras de la
şcoală şi să merg de trei ori pe săptămînă la
psihoterapie, cîte două ore şedinţa – uneori se prelungea
pînă la 4 ore…

La
sfîrşit mi s-a spus: „Există în noi tot felul de
monştrii, adînc, în subconştient (sau poate au spus
„inconştient”?). Ei încearcă să preia controlul asupra
fiinţei tale. Pentru a-i învinge trebuie să cobori în
adînc şi să-i scoţi la lumina conştientului
(„conştiinţei”?). Noi asta am făcut, te-am învăţat să
cobori în tine şi să-i scoţi la lumină. De acum, poţi să
te descurci singur.”

Mama
l-a întrebat: „Domnule doctor, dar dacă recade?” la care
medicul i-a spus „Doamnă, de acum în colo sînt
cucuiele lui.”

Şi
am mai căzut. Nu o dată. Am învăţat însă că nu
contează dacă te prăbuşeşti de n ori ci important e să te
ridici de n+1. Şi am mai învăţat să simt apropierea
prăpastiei şi să lupt cu disperare şi să reuşesc să nu ajung
pe marginea ei căci tentaţia abisului e foarte puternică. Şi că
cel mai periculos lucru e să te complaci în starea respectivă
de tristeţe, durere, deznădejde, că expresia (asumată) „durerea
e cea mai voluptoasă fericire” duce în abis. Şi că, de ai
apucat să aluneci pe pantă, există un punct dincolo de care dacă
ai trecut nimeni şi nimic nu mai poate opri alunecarea, nu te mai
poate ajuta pînă nu ajungi să te zdrobeşti în adîncul
prăpastiei. Abia după ce te izbeşti de capătul ei pot din nou cei
din jur să te ajute – asta în cazul în care scapi viu,
dacă „ştreangul s-a rupt”. Am mai învăţat şi altele.

Cartea
aceasta mi-a ridicat însă nişte semne de întrebare.

„În
anumite privinţe, realitatea era o împărăţie la fel de
personală ca şi Yr-ul.”

Dacă
schizofrenia este apartenenţa – simultană (ori pe rînd?) -
la diverse lumi – şi e boală – atunci normalitatea ce este?

Apartenenţa
la o singură lume? Oare pot aparţine în acelaşi timp lumii
mele şi lumii orientului îndepărtat? României şi
Oldandei? Creştinismului şi budismului? Şi să fiu sănătos?
Care e relaţia dintre apartenenţă şi normalitate?

Dacă
e să-l credem pe Iisus, nici nu e posibilă dubla apartenenţă.
Dubla sau multipla apartenenţă e boală. Alienare. De aceea trebuie
să rămînem ceea ce sîntem.

„…să-i
laşi să fie ceea ce sînt şi să fii ceea ce eşti, şi
totuşi să continui să-i iubeşti”.

„- Ştii… lucrul cel mai rău cînd
eşti bolnav mintal e preţul cumplit pe care îl ai de plătit
pentru supravieţuire.” spune doctoriţa (tot ea este aceea care
spune „Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri.”).
Eu am plătit preţul acesta. Şi cînd n-am mai putut plăti…
(„Helen spusese odată: „Un nebun e cineva al cărui ştreang s-a
rupt”) au plătit alţii pentru mine. Căci preţul acesta,
într-adevăr cumplit, nu-l plăteşti niciodată singur. Îl
plătesc, alături de tine, toţi cei din jur, în mai mare sau
mai mică măsură, pînă şi necunoscuţii participă la plata
aceasta. Şi chiar dacă cea mai mare parte tu o plăteşti, uneori
un singur bănuţ plătit de Altul înclină balanţa de la a nu
fi la a fi.Camus povesteşte undeva despre un om care, întorcîndu-se
într-o seară acasă, pe drum întîlni un prieten
drag, pe care nu l-a mai văzut de mult timp. Prietenul îi
vorbeşte distrat. Omul, ajuns acasă, se spînzură. Vecinii
vorbesc de lucruri ascunse şi drame nemărturisite. Dar adevărul
este că omul s-a spînzurat pentru că un prieten vechi, pe
care nu l-a mai văzut de mult, i-a vorbit într-o seară
distrat…

Nu
există întîmplare. Nimic nu e întîmplător.
Nu există coincidenţe dar există liber arbitru. Nu e o întîmplare
că te întîlnesc dar numai de mine depinde să te salut
sau să trec făcîndu-mă că nu te-am văzut. Să te salut şi
să trec mai departe sau să mă opresc să stau de vorbă cu tine.

Nici
ieri, nici alaltăieri, nu l-am găsit pe medic. Azi abia am dat de
el. Ieri am plecat de la muncă la 22:30. Azi am terminat proiectul
şi am putut pleca la 18:00. Aşa că am coborît din autobuz la
scorii. Soacra mea a mers la farmacie cu reţeta. I-am luat o
îngheţată. Am condus-o înapoi. Am traversat. Stăteam
în colţ şi mă întrebam: „La tramvai sau fac o
plimbare pînă la Romană şi iau autobuzul?” Am urcat Calea
Victoriei. Am trecut pe la Cinematecă şi am luat programul (a
propos, astă seară pe tvr2, la 22:30, Barton Fink al fraţilor
Cohen!!!!!!!!!!!). Mai departe? Bancomat BRD. Scos 10 lei. Nu mă
grăbea nimeni. Cu Mîţa m-am certat ieri la cuţite, cu
Veveriţa azi dimineaţă, mîine şi poimîine recuperări,
de luni concediu, aşa că mi-am permis să mă uit în vitrina
librăriei, carte cu carte. Pînă am văzut-o.

Ştiam
de ea. Îmi vorbise Andrei Aderca (da, nepotul lui Felix) pe
cînd eram în liceu, o împrumutase de la biblioteca
americană.

Cîţiva
ani mai tîrziu, vineri (sîmbătă aveam cununia civilă
cu prima mea soţie) m-am dus la viitoarea mamă a fiului meu şi
i-am spus „Încă nu e timpul pierdut, încă te poţi
răzgîndi. E cazul să ştii că: 1. Nu-ţi promit o grădină
de trandafiri! 2. …”

Am
intrat şi am cumpărat-o. 29,90. 30 de lei, ce mai. Nu, Steaguri în
ţărînă, Joice Carol Oats şi Platero şi eu nu aveau…

Am
ieşit cu ochii la ea (şi cu ochii la ea am rămas pînă am
intrat pe uşă, acasă). Hannah Green. Numele adevărat Joanne
Greenberg. A primit Harry and Ethel Daroff Memorial Fiction Award şi
Jewish Book Council of America Award. Scrie pe coperta a patra.
Zîmbesc. Mă gîndesc la unii din prietenii mei care mă
consideră antisemit. Lăsînd la o parte eticheta improprie (şi
arabii sînt tot semiţi), faptul că sînt împotriva
sionismului, a ghettoului (cum încearcă să construiască şi
UDMR-ul la noi), că îl cred pe Garaudy (ştiaţi că Abatele
Pierre a fost nevoit să ceară azil politic în Italia şi
acest statut i-a fost acordat? Şi asta în ultimul deceniu al
secolului trecut!) şi pe Finkelstein nu înseamnă că nu-l
iubesc (enorm!) pe Kafka, pe Sir Charles Chaplin ori pe Heine, pe
Joyce Carol Oats, pe Leonard Cohen şi atîţia alţii. (Mi-e
dor de Lena. Nu mai ştiu nimic despre ea din 1977, un an după ce a
emigat în Izrael…)

“I
never Promised You a Rose Garden”.
Nu e atît de bine scrisă pe cît mă aşteptam sau
nu e atît de bine tradusă pe cît e ea scrisă în
original.

Cum
nimic nu e întîmplător mă întreb de ce abia acum
mi-a ajuns sub ochi. Nu contează. Deşi eu nu numeam Puţ ci Pantă,
şi pentru mine cuvintele deveniseră simplă înşiruire de
sunete fără sens, simple semne ciudate pe tablă. Eu nu am încercat
să-mi tai venele, am înghiţit somnifere. Am stat sub cheie.
Nu era femeie, era fiul lui Tudor Vianu. Am văzut şi eu, prin clasa
a VII-a, cînd eram la Nae Pictorul, cum pereţii camerei
unduiesc şi se deformează. Eu însă, cum spunea medicul
Vianu, am fost doar un caz marginal, internările mele n-au depăşit
săptămîna şi doar prima dată am stat la agitaţi (“Secţia
D.)…

Îmi
place Deborah. Seamănă cumva cu colega mea de serviciu, o puştoaică
destul de acidă, cu care am colaborat la toate proiectele la care am
lucrat decînd sînt la acest loc de muncă.

“Independenţa
unui copil este un risc prea mare pentru echilibrul instabil al
anumitor părinţi.”

Andrei
Aderca, atunci cînd ne-am despărţit, mi-a dat un ultim sfat:
“Să ştii că n-are nici o importanţă cine eşti. Important
este doar ce eşti în stare să faci.” Zîmbesc. M-am
gîndit atent la spusele lui dar nici cu el n-am putut fi de
acord cum n-am putut fi nici cu Malraux cînd, în Condiţia
umană afirmă că sîntem suma faptelor noastre. Cînd, la
12 ani şi jumătate, am citit cartea asta (”Bărbate! Tu vezi
ce citeşte fi-tu!?!?!?” “Da, dragă.” “Şi îl
laşi?!?!?!?” “Păi acum e deja la jumătate, ce rost are
să-l mai opresc?”) chiar m-am revoltat împotriva
afirmaţiei autorului. Nu sîntem, nu putem fi DOAR suma
faptelor noastre! Mai tîrziu, cînd am înţeles că
faptă este şi a nu face nimic, şi a tăcea, şi a nu reacţiona,
cînd am înţeles că şi gîndurile sînt
fapte, revolta mea a scăzut, pentru a dispare cu totul cînd am
citit că “După faptele lor îi veţi cunoaşte”. Şi
tot atunci am completat şi spusele lui Andrei – sau să nu faci.
Cu el, însă, nici azi nu sînt complet de acord.

Am
ajuns deja la capitolul 7.

Azi
am fost în Carrfoure. Veveriţa şi Mîţa au tulit-o spre stînga, eu m-am oprit la rafturile cu cărţi.
Şi – uau! – pe raft, în faţa mea, Steaguri în ţărînă.
M-am uitat imediat cine a tradus-o. Uraaaaaaaaaaaaaa! Mircea
Ivănescu! (Mi-aduc aminte de bucătăria întunecoasă, plină
de hîrtii, unde mi-a vorbit de doamna T. Drăguţ, mi-a spus că
a auzit de mine – miciună pioasă, pentru a-mi face plăcere,
deşi, azi, cred că ştiu unde întîlnise numele meu şi
mă bucur că nu şi-a amintit în ce context îl
întîlnise…). Au trecut atîţia ani de cînd
am citit Sartoris, că abia aştept să termin Nu ţi-am promis
niciodată o grădină de trandafiri şi Aventurile imaginii şi
Imaginile mişcate ale propagandei (merită citătă, abia aştept să
o termin, să pot să-l întreb pe Călin de ce n-a suflat un
cuvînt despre Perşii lui Eschil) pentru a putea să savurez în
tihnă Steaguri în ţărînă. Faukner, asemeni
emiliai_h_toma, mă soarbe în universul său cu totul,
realitatea din jurul meu încetează să existe, e asemeni unui
concert de orgă de Messiaen, asemeni unui val uriaş care se prăvale
peste mine, mă dizolvă pînă la atomi în masa lui, mă
poartă unde vrea el şi apoi mă abandonează, asemeni unui trunchi
mort de arbore pe-o plajă pustie…

Nu
mă simt în stare să continui Jurnalul post facum. A trecut
prea mult timp de atunci – două luni – şi totul s-a estompat.
Chiar şi atunci cînd am scris, unele lucruri mi-au scăpat.
Vizita lui Caius Pupus, de exemplu, din prima zi de salon. Faptul că
pînă să-mi aducă Veveriţa papucii am fost să văd ce se
vede pe geamul salonului şi apa din frigiderul pus la dezgheţat
mi-a udat ciorapii şi a trebuit să mă duc descuţ la baie.

Stînd
la mica bîrfă cu colaboratoarea de care pomeneam mai sus, i-am
spus că îl consider pe unul din colegii noştri, om în
pragul pensiei, cu mult mai cult şi mai instruit decît mine şi
ea a început să rîdă. Am privit-o mirată. De ce rîzi?
Păi şi el e inhibat de cultura ta. M-a surprins rău de tot chestia
asta. Eu stau prost de tot la capitolul artă plastică, arhitectură
şi muzică, dans, literatură română, cultură indiană,
chineză şi japoneză, nu strălucesc la capitolul literatură
britanică, maghiară, italiană, spaniolă, arabă, germană, rusă
– n-are rost să înşir cîte nu ştiu. Cu cît
ştii mai mult, cu atît îţi dai seama că ştii mai
puţin. Îl înţeleg pe Socrate cînd spunea Ştiu
că nu ştiu nimic. Cum pot să
înşele aparenţele…

Săptămîna
viitoare voi fi singur acasă şi atunci voi încerca să termin
Jurnalul post factum – adică să ajung pînă la ieşirea din
spital. Şi tot săptămîna viitoare, sîmbătă, am
vorbit cu Ursache să facem iar o noapte albă la sală, cu Hoţii şi
vardiştii – el îi spune Counter Strike –, cu Warkraft şi
Heros III. Mi-ar fi plăcut să facem şi un Starkraft da’ nu-l mai
au. Sper să rezist o noapte întreagă. S-ar putea să vină şi
o parte din gaşca lui de prieteni. Ai mei nu servesc aşa ceva.

Spuneam
că nimic nu e întîmplător. Dar de ce a trebuit să
găsesc abia acum cartea lui Hannah, nu ştiu încă. Şi s-ar
putea să nu ştiu niciodată. Cum mi-a spus cîndva Claudiu
Bleontz, cînd o luasem razna şi începusem să mă laud
cu ce-am făcut eu: “TU?!?! Tu n-ai făcut NIMIC! Tu eşti
numai mîna care scrie. Alticineva e cel ce scrie! Singrul lucru
de care poţi fi TU mîndru e că ţi s-a dat ţie să scrii.”
N-am cum să ştiu gîndurile Celui care scrie, tot ce pot să
fac e să-mi dau seama, uneori, că e scrisul Lui.