Isaak
Emmanuilovici Babel s-a născut la Odesa, suburbia Moldovanka, în
familia unui negustor evreu, în 1894. Îl descoperă Gorki
în 1916 care „l-a trimis în lume”. 7 ani n-a mai
scris. A luptat întîi pe frontul din România, apoi
a intrat în Ceka (numită, mai tîrziu, KGB). A luptat în
prima Armată de cavalerie a lui Budionîi. A scris puţin, două
piese de teatru fără valoare, căteva scenarii – unul devenit
film, schiţe, nuvele, povestiri, grupate în două cicluri
„Armata de cavalerie” şi „Povestiri din Odesa”. Maestru al
genului scurt, a dispărut în gulagul sovietic al epocii lui
Stalin.
Schiţa
de mai jos, intilutală „Ghidale”, face parte din „Armata de
cavalerie”, traducere de Victor Kernbach, prefaţă de Mihai
Novicov, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti – 1965.
Pentru cei foarte tineri, e bine să ştie că steaua roşie, în
cinci colţuri, era simbolul comuniştilor (bolşevicii) iar ostaşii
armatei roşii o purtau toţi pe bonete. Tot pentru ei atrag atenţia
că mai este numită Calea laptelui şi Calea robilor.
GHIDALE
În
ajunul sîmbetelor mă chinuie tristeţea densă a amintirilor.
Cîndva, în serile acestea, bunicul meu mîngîiase
cu barba lui îngălbenită tomurile lui Ibn-Ezra. Bătrîna
cu o boneţică de dantelă descînta cu degetele ei noduroase
pe lîngă lumînarea sabatului şi plîngea duios.
Inima mea de copil se legăna în acele seri, ca o corăbioară
pe valurile vrăjite.
Rătăcesc
prin Jitomir şi caut o stea sfioasă. Alături de o sinagogă
străveche, lîngă zidurile ei galbene şi nepăsătoare, evrei
bătrîni vînd cretă, albăstreală de rufe şi fitiluri.
Sînt evrei cu bărbi de profeţi, cu zdrenţele patimilor pe
piepturile lor scobite…
Iată,
am dinaintea mea piaţa şi moartea pieţei. Sufletul gras al
belşugului a fost ucis. Lacăte mute atîrnă în belciuge
şi granitul caldarîmului e curat ca o chelie de mort. Stea
sfioasă, ea clipeşte şi se stinge…
Norocul
a venit la mine mai tîrziu, norocul mi-a venit chiar înainte
de apusul soarelui. Dugheana lui Ghidale stătea pitită în
şirurile de prăvălii închise. Spune-mi, Dickens, unde a fost
umbra ta în seara aceea? Ai fi văzut în dugheana aceasta
de antichităţi nişte pantofi aurii şi odgoane de corăbii, un
Winchester de vînătoare cu data „1810” gravată pe el şi
o cratiţă spartă.
Bătrînul
Ghidale, micul stăpîn cu ochelari fumurii şi cu surtuc verde
care atingea podeaua, se plimba împrejurul comorilor sale în
pustietatea trandafirie a serii. Îşi freacă mînuţele
albe, îşi ciupeşte bărbuţa roşcovană şi, plecîndu-şi
fruntea, ascultă glasuri tainice pogorîte asupra lui.
Dugheana
este ca o cutiuţă a unui băieţaş curios şi grav care va deveni
profesor de botanică. În dugheana aceasta sînt şi
nasturi, e şi un fluture mort. Pe micul ei stăpîn în
cheamă Ghidale. Toată lumea a plecat din piaţă, Ghidale însă
a rămas. El se strecoară prin labirintul de globuri geografice, de
cranii şi flori artificiale, scuturînd totul cu un pămătuf
din pene de cocoş şi suflă praful de pe florile moarte.
Ne-am
aşezat pe nişte butoaie de bere. Ghidale îşi înfăşoară
pe deget şi-şi desfăşoară barba rară. Jobenul lui se clatină
deasupra noastră ca un turnuleţ negru. Şuvoaie de aer cald curg pe
lîngă noi. Cerul îşi schimbă culorile. Un sînge
delicat curge de-acolo, de sus, dintr-o sticlă răsturnată, şi mă
simt cuprins de un miros uşor de putreziciune.
- Revoluţia?…
Să-i spunem „da”, dar parcă poţi să-i spui sîmbetei
„nu”? începe Ghidale şi mă strînge în
curelele de mătase ale ochilor săi fumurii. „Da” îi
strig eu revoluţiei, uite, aşa îi strig „da”, însă
ea se ascunde de Ghidale şi-şi trimite înainte numai
focurile de armă…
- În
ochii închişi nu intră soarele, îi răspund eu
bătrînului, dar noi vom deschide ochii închişi.
- Leahul
mi-a închis ochii, îmi spune în şoaptă sugrumată
Ghidale. Leahul e un cîine rău. El îl ia pe evreu şi-i
smulge barba, ah, cîinele! Şi uite că acum e bătut cîinele
cel rău. Asta-i minunat, asta-i revoluţie! Şi după aceea, cel
care l-a bătut pe leah îmi zice: „Înregistrează-ţi
gramofonul, Ghidale…” „Mie îmi place muzica, doamnă”,
îi răspund eu revoluţiei. „Nu ştii tu ce-ţi place,
Ghidale; eu am să trag în tine şi atunci ai să afli, iar eu
nu pot să nu trag, pentru că eu sînt revoluţia…”
- Ea
nu poate să nu tragă, Ghidale, îi spun eu moşneagului,
pentru că ea este revoluţia…
- Dar
leahul trăgea, duiosul meu domn, pentru că el era contrarevoluţia.
Dumneavoastră trageţi pentru că sînteţi revoluţia. Iar
revoluţia este o plăcere. Şi plăcerea nu îngăduie să
vadă orfani în casă. Faptele bune le face omul bun.
Revoluţia este o faptă bună făcută de oameni buni. Dar oameni
buni nu ucid. Prin urmare revoluţia o fac oamenii răi. Atunci cine
poate să-i spună lui Ghidale unde-i revoluţia şi unde-i
contrarevoluţia? Am învăţat cîndva talmudul; îmi
plac comentariile lui Raşe şi cărţile lui Maimonide. Şi mai
sînt în Jitomir oameni care pricep. Şi uite noi, toţi
oamenii învăţaţi, cădem cu faţa la pămînt şi
strigăm într-un glas: amar de noi, unde-i dulcea
revoluţie?…
Bătrînul
tăcu. Şi amîndoi văzurăm întîia stea
făcîndu-şi loc de-a lungul Căii Laptelui.
- Răsare
sabatul! rosti cu importanţă Ghidale. Evreii trebuie să se ducă
la sinagogă… Domnule tovarăş, adăugă el sculîndu-se, şi
jobenul ca un turnuleţ negru i se clătină pe cap, aduceţi la
Jitomir olecuţă de oameni buni. Vai, ăştia lipsesc din oraşul
nostru, vai, lipsesc! Aduceţi oameni buni şi noi o să le dăm
toate gramofoanele. Noi nu sîntem întunecaţi la minte.
Internaţionala… ştim şi noi ce-i aia Internaţională. Şi eu
vreau o Internaţională de oameni buni, vreau ca fiecare suflet să
fie luat în evidenţă şi să capete cîte o raţie de
categoria întîi. Uite, suflete, poftim, ia şi mănîncă,
te rog, să ai plăcere de la viaţa ta. Internaţionala, domnule
tovarăş, nu ştiţi dumneavoastră cu ce se mănîncă.
- Se
mănîncă cu praf de puşcă, i-am răspuns eu bătrînului,
şi se condimentează cu sîngele cel mai bun…
Şi
iată că tînărul sabat s-a ridicat din genunea albastră în
jilţul lui.
- Ghidale,
zic eu, azi e vineri şi a înserat. Unde s-ar putea face rost
de o turtă evreiască, de un pahar de ceai evreiesc, cu puţin din
dumnezeul ăsta scos la pensie, în paharul de ceai?…
- Nu
este aşa ceva, îmi răspunde Ghidale, agăţînd lacătul
pe chiţimia lui. Nu este. Este alături un han, făceau acolo negoţ
nişte oameni buni, dar acum nu se mai mănîncă la hanul
acela, acum se plînge…
El îşi
încheie surtucul verde cu cei trei nasturi de os. Se scutură
cu pămătuful de pene de cocoş, îşi toarnă apă în
plamele moi şi pleacă, mărunt şi singuratic, visător, cu
jobenul negru în cap şi cu o enormă carte de rugăciuni la
subţioară.
Vine
sabatul. Ghidale, fondatorul unui Internaţionale irealizabile, s-a
dus la sinagoră să se roage.
Copiind
textul de mai sus mi s-a făcut dor de Donul liniştit. L-am citit în
clasa a VIII (atunci am descoperit scriitori ruşi, citind şi Război
şi pace şi Umiliţi şi obidiţi) şi nu am fost capabil niciodată
să mă întorc la el – nu din cauza mărimii ci pentru că
proza lui Şolohov este dureroasă, amară. Numai cînd mă
gîndesc şi-mi vine în minte miroul de pelin… Cine
ştie, poate apuc, înainte de a mă prezenta la raport la
Judecată, să o recitesc.
